Uncategorized

Narcisism în vremea covidului, să mă vaccinez tocmai eu

==

Pentru început, să facem diferența între patologia narcisică și comportamentul narcisic infantil:

Narcisismul copilului se constituie ca o apărare firească în fața a două angoase infantile: angoasa de pierdere și angoasa de dezintegrare. Copilul intuieste că este mic și neputincios, că apare pe lume și crește în fuziune cu mama sa și apoi în legături strînse cu familia care îl înconjoară, îl îngrijește și îl conține. Copilul știe că nu poate supravieț6ui de unul singur și mai intuiește uneori că poate fi mereu în pericolul de a pierde totul, de a pierde simbolic iubirea părinților sau prezența lor. Copilul percepe inconștient fragilitatea sa și a lumii care îl înconjoară. Aceasta fragilitate este de multe ori punctată cu voie sau fără voie de parinți sau de adulții importanți din jurul lui care îi spun: “o să plec de langă tine”, “plec și te las aici”, “te dau” sau “nu te mai iubesc”. Pentru copil “totul” inseamna el și familia care îl îngrijește și care îl ține în viață iar marea teama a copilului este că ar putea să piardă acest “totul”. Dependența copilului este dureroasă și teama lui că un gest sau un cuvânt ar putea să facă să piardă ce are este imensă.

În fața acestei angoase permanente care definește primii ani de viață, angoasă care trebuie mereu conținută de către adulții puși adesea față în fața cu disperarea copilului tradusă prin plâns, tantrumuri și furii, nu poate să apară decât un firesc comportament narcisic, care îl ajută pe copil să crească și să facă față cu forte noi angoasei primare. Copilul ajunge să spună “eu sunt de fapt puternic, eu sunt cel mai tare, eu sunt șeful lumii, nimeni nu poate de fapt să îmi stea în cale, sunt în centrul lumii mele și toți ceilalți trebuie să mă vadă și să mă audă”. Dacă până acum copilul se uita în ochii adulților ca să se recunoasca pe sine, își analiza comportamentul prin prisma reacției adulților, acum copilul spune “ eu sunt cel care contează și care iți va influența ție comportamentul pentru că eu sunt important și pentru că așa vreau eu, pentru că exist”.

Narcisismul e o perioadă necesară în viața copilului, o perioadă bazată pe irrational, în care el se așează în lume, văzându-se pe sine ca puternic, capabil, poate chiar cel mai puternic și cel mai capabil. Ieșirea din această perioadă, din narcisismul infantil se face odată cu școala, cu apariția și cu stimularea empatiei, cu acumularea de cunoștințe despre sine și despre ceilalți, despre fenomene și despre oameni. Cu ajutorul empatiei și al autoreflecției, copilul întelege că el este suficient de bun și de important, o ființă unică în mijlocul altor ființe unice, la fel de importante. Ieșirea din narcisism este sprijinită astfel de rațiune, de autocunoaștere și de empatie. Eșecul acestor acumulări poate duce la rămânerea în acest comportament irational, infantil, de zeu al universului de a cărui dorințe întreaga omenire trebuie să țină cont.

Un alt fel de narcisism în care copilul viitor adult poate ramâne blocat este narcisismul rănit, felul copilului care nu a fost lăsat să fie pentru o perioada scurtă, în interiorul familiei un mic zeu și care devine în anumite circumstanțe un zeu rănit, un zeu nevăzut dar totuși zeu, un zeu care ar fi trebuit să fie lăsat să existe dar circumstanțele l-au vitregit. Acest fel de a se privi pe sine în raport cu ceilalți face ca persoana să se simtă narcisic la fel de importantă, să se pună tot pe sine în centrul acțiunii dar într-un fel negativ: “eu sunt cel care este responsabil de răul celorlalți sau eu sunt cel căruia toți ceilalți vor să-i facă rău sau eu aș merita mai mult dar întreaga lume conspiră ca să îmi refuze ceea ce e de fapt si de drept al meu”. Narcisismul vorbeste mereu despre “eu” in centrul acțiunii si despre un “drept al meu”.

In realitate, orice copil are un drept fundamental de a exista în familie, de a fi văzut și de a i se recunoaște individualitatea și unicitatea. Dacă acest drept este recunoscut în mod sănătos și la timp de către familie, copilul viitor adult va putea suporta frustrarea de a nu avea un drept similar și in restul lumii.

Narcisismul poate rămane astfel, de-a lungul vieții, ca o apărare în fața angoasei. Cu cât angoasa este mai mare și un pericol pare să amenințe viața sau interitatea fizică sau psihică a persoanei, cu atât cel care nu a avut o trecere sănătoasă dinspre narcisismul infantil spre rațiunea adultă, se va refugia în comportamente narcisice infantile.  

Covidul a fost un atac imens asupra integrității, un inamic nevăzut care putea să te prindă și să te ucidă, în fața căruia aveai puține si neștiute arme. Apărarea universala a constat într-o retragere în familie, în casă, o regresie spre eul infantil care nu poate supraviețui de unul singur afară din casa și care are nevoie de un înveliș familial care să îl ajute să supraviețuiască.  În perioada de maxima angoasă a covidului, s-a auzit cel mai des cuvantul “noi”. Oamenii s-au retras sau au fost împinși în cuib, în familie, în mijlocul unui “noi” care ne apără de exterior. Acest “noi”, la rândul său trebuia mereu protejat prin anumite acțiuni. Virusul era exterior casei și nu trebuia adus în casă. Odată adus, întreaga casă, “noiul” era izolat pentru a nu contamina alți “noi”. “Noi” eram lumea noastră iar virusul stătea la ușa. Era dificil să supraviețuiești în afara casei, aveai nevoie de învelișul unei case care să te apere împotriva distrugerii. Spitalele s-au izolat și ele de familii, bolnavii fiind extrași din mijlocul “noiului”. Nu știm cat de mult legăturile familiale întrerupte brutal au contribuit la decesul pacienților izolați în mod grosolan. Bolnavul era izolat de familie pentru ca boala lui să nu atace acel “noi”. Învelișurile familiale au devenit rigide și puțin permisive. Familia extisă s-a izolat și ea departe de “noi”. Mai multe celule familiale separate, izolate unele de altele au trăit o perioadă de autoprotecție și autoconservare. Contactul cu ceilalți presupunea contaminare iar contaminarea putea distruge “noiul”.

Apoi, dupa ieșirea din izolare, ca un răspuns firesc a apărut perioada “eu”, zeul care mă separ brutal de “noi” afirmându-mă sonor pe mine și doar pe mine. “Noi” s-a pierdut în “eu”: “Eu nu m- am îmbolnavit, eu sunt altfel decât ceilalți, eu nu cred in virus”, “eu sunt mai tare decât virusul deci nu are rost să mă protejez sau să mă vaccinez” precum si narcisismul rănit de felul “pe mine vrea cineva să mă omoare, eu voi fi distrus, eu voi fi cel care va dezvolta reacții adverse, pe mine vrea cineva să mă distrugă”. In centrul acțiunii se află de această dată individul, cel mai important, împotriva lui se adună întreg universul care conspire ca să-i8 răpească integritatea.

“Eu sunt în centrul lucrurilor și dorința mea e atât de puternică încât va opri lumea în loc, dorința mea contează și lumea întreagă ar trebui să țină cont de dorința mea, parerea mea este importantă și ceea ce spun eu ar trebui ascultat de întreaga lume, fără drept de contrazicere. Copiii narcisici, tocmai ieșiți dintr-o angoasă amenințătoare, se apară punându-se pe sine în centrul universului care bineînteles că ar trebui, la fel ca universul familial cândva, să se plieze dupa dorințele și nevoile micului narcisic.

Cum înțelegem însă diferența dintre micul narcisic care intoarce familia după dorințele lui, un Goe simpatic uneori și obositor alteori, pe care familia îl înțelege în micimea dar și în mărimea lui. Copilul este o realitate mică și o posibilitate mare este un mic Goe dar un viitor adult care își va susține ferm punctul de vedere. Ce face însă trecerea de la Goe la adult: rațiunea, elaborarea realității, empatia și argumentația solidă.

Adultul rațional știe ca el e important dar și că ceilalti sunt la fel de importanți, știe că e fragil și puternic în același timp și știe să facă diferența între situații, știe ce presupune să iei decizii și ce presupune să delegi anumite decizii, știe când decizia îi aparține și când decizia este luată în numele grupului, știe când să spună “eu” dar și când să renunțe la “eu” în favoarea lui “noi” dar fără să se piardă pe sine. A renunța nu înseamnă a te pierde pentru că pentru un adult “noi” îl conține în același timp și pe “eu”: “exist eu și sunt important, dar existăm și noi, fără ca cele două noțiuni să se piardă una în cealaltă”. “Eu” nu e mai presus de “noi” și nici “noi” nu îl anihilează pe “eu”.

Trăim o perioadă narcisică  aparută previzibil dupa o perioadă de mare angoasă. Soluția e cuprinsaă în rațiune și în empatie, în înțelegerea fenomenului dincolo de gândirea magică infantilă și dincolo de apărările noastre în fața posibilității pierderii.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.