Problemele adultilor si rolul de parinte
Ce inseamna “sa fii un parinte bun“?
Care ar fi raspunsul la aceasta intrebare daca ne gandim ca in unele epoci copiii erau sacrificati zeilor si acest lucru nu numai ca nu scandaliza, dar era valorizat ca pozitiv, sau ca in unele culturi casatoria fetei se face dupa anumite reguli stabilite de catre parinti.
Este dificil sa definesti ceea ce inseamna un “parinte bun” sau sa iti iei responsabilitatea de a afirma in fata familiei sau a comunitatii ca un parinte “nu este bun“.
Poate ca o calitate importanta a adultului si implicit a unui parinte ar fi abilitatea de a percepe copilul in mod realist.
Dar cat de mult poti face acest lucru, daca tu ca adult nu te poti percepe pe tine insuti in mod realist, daca nu iti cunosti reactiile si motivatiile sau daca tu ca parinte esti de fapt un “copil mare“.
Am intalnit adesea parinti care afirma ca un copil se comporta “anume asa“, “anume vrea sa fie rau“, “anume vrea sa ne innebuneasca“.
Nu reusesc sa isi dea seama daca copilul este trist sau suparat. De multe ori, copilului i se atribuie calitati negative ale altei persoane “esti la fel de rau sau de egoist ca tatal tau“.
Aceste reprosuri pot fi prezente tot timpul sau doar in urma unei crize. Copilul este definit ca “rau“, “prost“, “blestemat” ceea ce face ca acesta sa nu mai aiba incredere si respect fata de sine.
I se inoculeaza ideea ca este rau si ca face rau, ca plange nu pentru ca are o nevoie, ci pentru ca anume vrea sa faca rau mamei.
Aceste scene ma fac adesea sa ma intreb care este adultul in familie sau ma fac sa ma gandesc la o scena intre copii si nu la o scena intre un adult si un copil.
Copilul nu este vazut ca un copil, cu etapele sale de dezvoltare, cu nevoi speciale, ci este perceput ca o fiinta independenta psihic, cu reactii adulte si cu nevoi adulte.
In alte cazuri, parintii sunt prea preocupati de lumea lor interioara si de propriile lor nevoi pentru a mai avea grija si de un copil.
Acesta este vazut ca un fel de “anexa“: daca parintelui ii este foame trebuie sa manance si copilul sau daca parintelui nu-i este foame, de ce i-ar fi copilului? Nu realizeaza ca si copilul are sentimente si nevoi personale, independente.
In alte cazuri, mult mai grave, am intalnit parinti care nu accepta ca este responsabilitatea adultilor sa aiba grija de copil si nu invers, care asteapta mereu ajutor, intelegere, liniste de la copil.
Daca ei nu au fost ajutati niciodata de catre proprii parinti, asteapta acest lucru de la copilul pe care l-au conceput.
Copiii devin, astfel, niste mici adulti. La varste mici au deja dezvoltate abilitati casnice si de supravietuire. Stiu sa aiba grija de ei insisi si de cei din jur.
Este copilul “cu functii terapeutice” care nu mai are voie sa fie copil fara sa fie acuzat de nerecunostinta si de lipsa de respect.
de Catalina Hetel, psihoterapeut