Avortul şi transmiterea transgeneraţională a morţii la români

În familie se transmit în general, din generaţie în generaţie, bunuri materiale, limbajul, comportamentele, valori, dar şi credinţe, întâmplări, poveşti, trăiri. Unele transmiteri se fac conştient, sunt poveşti reale, amintiri. Alte transmiteri sunt inconştiente, în locul amintirii fiind transmisă doar o stare, un gol, o lipsă o angoasă, un ceva nespus sau nepus în cuvinte de generaţii.
Familiile din România au suferit întâmplări grave de-a lungul istoriei ultimei sute de ani. Mutări, demolări ale locuinţelor familiale, părinţi deportaţi, părinţi deţinuţi, pierderi semnificative. Toate acestea devin traume înscrise în istoricul familiei şi transmise din generaţie în generaţie de cele mai multe ori fără cuvinte. Perioada comunistă a însemnat adesea o interdicţie a vorbirii, a cuvântului a semnificării valorilor familiale. Dezicerea de credinţă, de averea familiei, de valori, de părinţi au fost întâmplări care au generat suferinţe neexprimate, nespuse pentru că era imposbil să se vorbească despre ele. “Noi nu vorbim despre asta” se auzea adesea în familiile de români, fie că era vorba despre un strămoş, despre trecutul familiei, despre sexualitate, despre valori. Apar prin asta, găuri în transmitere sau goluri ca nişte morminte în care a fost îngropată o parte din istoria familiei, o istorie despre moarte, pierdere şi interdicţie.
Abandonul şi renunţarea, lipsa de semnificare şi pierderea devin dimensiunile caracteristice ale anumitor familii de români. De ce azi ne abandonăm copiii şi plecăm la muncă, de ce realitatea simplă de a munci pentru a-ţi întreţine familia se transformă într-un abandon. Răspunsul merită poate căutat în trecut, în abandonul copiilor în moarte. Părinţii aveau câteva variante: a-şi abandona copii în moarte prin avort sau a-i abandona în viaţă, într-o existenţă fără resurse minime de supravieţuire şi fără resurse familiale de a-i conţine.
În perioada 1967-1989 adică exact 22 de ani, în România au fost interzise avorturile. (este vorba despre decretul 770 din 1967)
Copiii se făceau pentru partid şi simbolic pentru conducător. Era o simbolizare negativă, generaţii întregi fiind numiţi decreţei. Nu mai erau copii doriţi sau nedoriţi erau decreţeii epocii de aur, copiii ceruţi de partid şi făcuţi pentru binele naţiunii. Sexualitatea a fost scoasă din intimitatea cuplului şi transformată într-un act de partid. Să ne amintim poveştile mamelor noastre încolonate periodic la serviciu şi duse la controlul ginecologic. Sarcina nu mai era o poveste a intimităţii cuplului ci o poveste socială. A rămâne însărcinată era o obligaţie şi a naşte copilul la fel. Familiile ajung astfel să îşi refuze copii. Copii nedoriţi, abandonaţi în propriile familii sau în instituţii ale statului unde erau “crescuţi”. Spun “crescuţi” pentru că nu vorbim despre îngrijire sau educare ci despre un fel de a lăsa timpul să treacă şi acel copil să implinească 18 ani. Fără simbolizare, fără apartenenţă, fără transmitere, fără legături. Avem generaţii fără legături de familie, fără sentimenul că aparţin sau că fac parte din ceva. Copii apăruţi din întâmplare şi care au trăit tot din întâmplare încercând fără sens să simbolizeze ceva în propria existenţă.

Sexualitatea era trăită ca un act de multe ori terifiant prin posibilele sale rezultate. O trăire de groază apărea legată de actul sexual care putea oricând duce la o nouă sarcină. Avorturile erau totuşi destul de dese şi se produceau în condiţii la limita imaginarului. Pe mese din bucătărie în cartiere rău famate sau prin hoteluri. Femeile mureau adesea, alegând varianta morţii în faţa variantei de a aduce pe lume un copil nedorit sau varianta detenţiei dacă se afla despre avort. Moartea şi viaţa erau mai alăturate decât în orice alt moment.
Mulţi dintre adulţii de azi au în familie un frate avortat sau cel puţin un frate avortat, poveşti cu fantome care ridică în sufletul generaţiilor de azi morminte ascunse unde zac aceşti copii fără nume sau poveste, tribut al unei istorii încărcate. Golurile sunt lăsate în noi de secretele altora, concretizarea unei prăpăstii produsă în interior de ascunderea unei părţi din viaţa unui obiect iubit. De la persoana reală care a suferit o traumă, povestea trece din generaţie în generaţie ca o formaţiune a inconştientului de care nu ai fost niciodată conştient şi care trece din inconştientul părintelui în inconştientul copilului. Doliul neexprimat şi neînţeles va transforma generaţiile următoare în purtătoare ale unor traume inconştiente, purtătoare ale unui gol fundamental şi ale unei pierderi permanente.
În terapia individuală sau în analiza de familie apare nevoia găsirii acestor urme ale trecutului, a acestor personaje prezente în viaţa familiei dar fără contur, fără nume şi poveste, care lasă în urma lor doar un gol şi nevoia de a da sens şi semnificare acestor întâmplări din istoria mare reflectată atât de dureros în istoria fiecărei familii şi a fiecărui individ.

de Catalina Hetel, psihoterapeut