Fantome in istoria familiei
Abordarea traumei prin psihodrama
Istoria unei familii si legaturile dintre membrii acesteia descriu o poveste vie, care prinde contur pe de o parte in decorul real al evenimentelor concrete, cunoscute dar si intr-un decor straniu al vietii si al mortii, un decor nedefinit, jalonat de oameni care au trait cu adevarat sau care nu s-au nascut poate niciodata, chiar daca sunt mai vii decat nascutii.
Persoane disparute, frati avortati, sinucigasi, plecati fara intoarcere si fara certitudinea ca sunt vii sau morti, fiinte care exista in istoria familiei fara insa a avea o existenta reala, concreta sau o istorie clara sunt personaje care apar si creaza legaturi trainice cu membrii unei familii, personaje despre care rareori se vorbeste, personaje nepovestite, nespuse.
Uneori pacientul resimte doar angoasa, incarcatura greoaie a unei istorii cu fantome. Fantoma este regasita de multe ori prin transmiterea transgenerationala a unui material psihic nemetabolizat netransformat, nesimbolizat. Fantoma este un martor al istoriei familiei, un membru necesar in travaliul de descoperire a legaturilor. Fantoma poate fi a unui parinte sau bunic despre care avem informatii, dar poate fi si a unei rude sau a unui frate despre care informatiile nu au ajuns la noi pentru ca familia s-a temut de ele. Aceste informatii sunt nespuse, reale, palpabile dar nepuse in cuvinte. Aceasta fantoma e vie si isi cere dreptul la amintire, dar familia refuza sa vorbeasca despre ea, sa ii ofere un contur si o identitate care ar putea da nastere unui doliu. Doliul este netrait, neconsumat, o nevoie transmita din generatie in generatie.
Nicolas Abraham, psihanalist francez nascut in Ungaria (1919-1975) a abordat acest subiect spunand ca “fantoma este o realitate metapsihologica…dar ce bantuie de fapt nu sunt mortii ci golurile lasate in noi de secretele altora.” Instruiti in scoala psihanalizei freudiene, Nicolas Abraham si Maria Torok (psihanalista franceza de origine maghiara) au dezvoltat teoria “bantuirii transgenerationale”. Acest fenomen are loc atunci cand secretele reprimate sunt transmise transgenerational de la o generatie la alta, informatia fiind criptata, neprelucrata din punctul de vedere al traumei.
Fantoma este o inventie a celor vii, in sensul ca are menirea de a concretiza prapastia produsa in noi de ascunderea unei parti din viata unui obiect iubit. Ce ne bantuie nu sunt mortii ci prapastia produsa in interiorul nostru de secretele altora. Pacientul poate traversa o criza data de aceasta prapastie, fara insa ca aceasta criza sa se inscrie constient in axa sine, timp, lume. Practic pacientul nu poate defini si incadra trauma intr-un timp real sau in istoria lui reala.
Asa zisa “bantuire” pleaca de la persoana reala care a suferit o trauma si trece din generatie in generatie ca o formatiune a inconstientului de care nu ai fost niciodata constient si care trece din inconstientul parintelui in inconstientul copilului. Fantoma care se intoarce da nastere “existentei celor ingropati in interiorul celorlalti”. Abraham face aluzie la teoria psihanalitica a incorporarii, doliile neexprimate duc la faptul ca obiectul doliului este incorporat in interiorul celui care experimenteaza pierderea, un “mormant secret” aparand in interiorul psihicului pacientului.
Reconstituit din amintiri, cuvinte, scene si afecte obiectul pierderii este ingropat in mormantul interior ca o persoana cu drepturi depline. “Cripta” include traume reale sau presupuse care nu au putut fi introiectate. Este creata astfel, o lume fantastica inconstienta, o lume cu o existenta separata si ascunsa.
Revenirea fantomei este motivata de existenta “relatiilor groase” care au supravietuit dupa moartea persoanei dragi. Aceste “relatii groase” sunt relatii preocupate de loialitate si tradare. Spre deosebire de moralitate, care ghideaza comportamentul nostru in raport cu semenii, etica se adreseaza relatiilor groase, intime, familiale. Prin intoarcerea fantomei, invatam de fapt obligatiile fata de ruda decedata.
Una dintre indatoririle celor vii este sa isi aduca aminte de cei morti, sa ii pastreze in memorie si sa ii jeleasca corespunzator, “o politica de memorie, de mostenire a generatiilor” ca o responsabilitate de amintire a inaintasilor. Daca acestia nu sunt comemorati ei se vor intoarce pentru a aduna datoriile neplatite.
O sa amintim istoria lui Hamlet, al carui tata se intoarce la Elsinore pentru a-i comunica fiului sau despre moartea lui nenaturala, de mana fratelui sau dar si pentru a-i atrage fiului sau Hamlet atentia…”adio, adio..adio…aminteste-ti de mine”, ca de o obligatie de familie.
Lumea interioara si teatrul interior
Fiecare dintre noi avem o lume interna, un teatru interior populat cu prezentele din viata noastra, intr-un decor de vis sau de fantasma. Fie ca sunt in viata sau nu, personajele noastre interioare raman vii, in prim plan sau in spatele decorului, in functie de momentul si de intamplarile pe care le traim.
Pichon Riviere vorbea despre un grup intern “viata mentala inconstienta este rezultatul interactiunii dintre obiectele interne (grup intern) si permanente interelatii dialectice cu obiectele lumii exterioare.” Grupul intern este scena dramatica a fantasmelor inconstiente care apar din raporturile interiorizate, fantasmate, din reprezentarile grupului real. Lumea interna este in relatie permanenta cu lumea exterioara.
Psihodrama ca metoda terapeutica, ajunge sa concretizeze pe o scena reala, ceea ce se intampla in teatrul nostru interior. Uneori scena prinde viata aici si acum, o scena pe care nici nu stiam ca o purtam cu noi, alteori este o scena pe care o cunoastem dar pe care o vedem pentru prima oara din exterior, reprezentata intr-o realitate concreta.
Lumea interioara vie prinde contur real, pierzandu-si astfel caracterul de straniu si de intangibil. Devenind o lume concreta, aceasta poate suferi astfel modificari reale, clare, putind fi manipulata.
Aflata in semirealitate, la granita dintre real si imaginar, psihodrama iti da senzatia de “facut in realitate” a lucrului facut intr-un joc terapeutic. Putem simti atat de real aceasta lume imaginara incat ramanem cu senzatia ca intr-adevar am auzit un mesaj incurajator de la o persoana draga sau ca am reusit sa spunem ce aveam pe suflet unei persoane in fata careia nu putem sa ne exprimam. Si toate acestea, pastrandu-ne alternanta sanatoasa a eurilor actor si observator. Pentru ca oricat am patrunde in joc, oricat am fi de prinsi in acest joc, o parte a eului nostru ramane ancorat in realitate, stie ca asista si ca participa la un joc si poate oricand sa garanteze, alaturi de terapeut, revenirea la realitatea concreta.
Aceste personaje, importante sau nu, bune sau rele, personaje resursa sau de temut vietuiesc impreuna intr-un decor comun, legate intre ele prin legaturi paradoxale de care de multe ori nici nu suntem constienti. Prezenta lor vie in decorul psihodramatic ne poate revela cat de mult binele nu poate fi separat de rau, teama nu poate fi separata de bine sau vinovatia nu poate fi separata de fericire. De multe ori nu personajele in sine sunt de temut cat legatura dintre ele, constructia interioara generata de bine, rau, teama, vinovatie, dorinta sau resemnare. Aceasta legatura poate fi concretizata prin transpunerea in plan real, aici si acum cu ajutorul obiectelor ce au o consistenta in plan fizic, o asezare in spatiu si o dispunere in cadrul scenei. O data ce lucrurile apar “in fata ochilor”, putem sa ne propunem schimbari. Poate vrem sa lasam vinovatia mai in spatele scenei si sa scoatem curajul din coltul umbrit unde l-am asezat initial. Poate ca teama nu va mai fi asezata alaturi de anumite personaje, refuzand astfel sa le dam puterea initiala. Acest joc initial imaginat, odata adus in realitate este mai usor continut, devine posibil. Schimbarea nu ajunge deodata la indemana dar nu mai pare un drum atat de lung si de imposibil.
Elementul central este scena propusa de catre pacient si jucata de acesta. Scena este o invitatie la figuratia fantasmelor, un echivalent al asocierii libere atat in ce priveste alegerea cat si maniera de a o juca. Fie ca este vorba despre realitate, vis sau o scena imaginata, important este ca scena menajeaza apararile pastrand in acelasi timp, datorita jocului, o mare forta de mobilizare a fantasmelor. Psihodrama pastreaza obiectivele psihanalizei dar induce o functionare mai supla cu aparari si contrainvestiri mai putin constrangatoare, punand subiectul in contact cu productiile inconstientului care devin insa mai putin nelinistitoare permitandu-i eului sa se intareasca. Pacientul se confrunta cu productiile sale fantasmatice, al caror autor poate sa se recunoasca a fi.
Bibliografie recomandata
Daniel Widlocher, Alain Braconnier, Psihanaliza si psihoterapii, cap. Psihodrama psihanalitica individuala, Ph. Jeammet
J.L. Moreno, Scrieri fundamentale
Nicolas Abraham and Maria Torok, The Shell and the Kernell
Jacques Derrida, Specters of Marx
de Catalina Hetel, psihoterapeut
One Comment
Ciulac Grigore
Foarte interesant