Cine spune nu in familia ta?

Apariţia lui “NU” este un moment definitoriu în viaţa fiecăruia dintre noi. Copilul începe să spună NU pentru a se afirma pe sine pentru primele dăţi. În jurul vârstei de 3 ani, observăm sau ne amintim că şi atunci când şi-ar dori să spună DA, copilul parcă spune tot NU. Depăşind perioada de sugar, perioada de maximă fuziune cu mama, depăşind perioada în care este permanent ajutat, copilul spune un mare NU pentru a învăţa să spună de fapt EU. Bebeluşul care era purtat, hrănit, încălzit de către mamă, începe să se definească pe sine, să crescă şi să spună “EU” şi “NU” sau “EU NU”, “EU VREAU” sau “EU NU VREAU” sau “EU NU ÎMI DORESC”. Cel mic, bebeluşul cuminte învaţă să spună NU şi este mândru de el şi de forţa pe care o descoperă în faţa lumii, chiar dacă nu ştie exact ce înseamnă NU şi când anume să îl exprime logic. Îl va repeta în orice moment posibil pentru a se exprima de fapt pe sine.

În adolescenţă NU-ul revine la fel de puternic şi de hotărât. Revine ca un taifun care distruge, refuză, neagă, tocmai pentru a se afirma pe sine, a afirma un fel de “eu sunt”, “eu exist”, “eu asta vreau”, o afirmare de sine la scară mai mare şi mai profundă faţă de copilul de 3 ani.

Ce se întâmplă când NU este însă o caracteristică a adultului şi ce se întâmplă când NU este o caracteristică a cuplului parental şi a familiei? Observăm deja că la adolescenţă NU-ul este mult mai elaborat şi mai subtil decât în copilărie, are mai multe resorturi şi mai multe posibilităţi de afirmare. Dacă la vârsta de 3 ani NU poate să fie de fapt DA, deja la adolescenţă şi la maturitate NU poate să devină un mecanism subtil de negare a celuilalt şi de autonegare. Dacă nu pot şi nu am voie să mă afirm pe mine, atunci te neg pe tine. Dacă nu am voie să am ce vreau eu, atunci refuz ceea ce îmi propui tu. Dacă nu am învăţat să spunem corect EU SUNT AŞA, învăţăm foarte bine să spunem EU NU SUNT AŞA.

Familia este mediul în care ne formăm şi în care învăţăm să ne exprimăm eul şi prezenţa în lume. Familia, ca orice alt grup, înseamnă un raport de forţe care se cumulează şi care încearcă să modeleze fiecare membru al grupului familial în funcţie de valorile şi modelele existente şi acceptate de către familie. Într-o familie te adaptezi şi exişti în funcţie de forţele care te modelează. De multe ori, forţa adulţilor este atât de mare încât ajunge inconştient să îl strivească practic pe copil, să îl transforme în ceea ce familiei i se pare comod sau acceptabil. Un copil prea rebel sau prea “altfel”, poate fi o ameninţare pentru cuplul parental, care nu ştie cum să îl conţină. Să ne amintim ce se întâmplă când într-o familie de matematicieni apare un copil care vrea să fie artist, ce reacţii pot avea părinţii, reacţii care apar din angoasă sau pur şi simplu din faptul că părinţii nu au resurse sau nu ştiu cum să înţeleagă un astfel de copil.  Copilul este de obicei fantasmat de părinţi, el este inconştient construit mental într-un anumit fel. Dacă realitatea este mult diferită de fantasmă poate apărea ori refuzul, ori pur şi simplu incapacitatea de a vizualiza mental realitatea. Se spune că unii copii din ziua de azi vor avea meserii care nu au apărut încă. Ce putem face ca părinţi în acest caz, cum reuşim să acceptăm realitatea copilului? Dar când realitatea copilului nu se rezumă doar la meserie, ci se poate reflectă asupra orientării sexuale sau a religiei sau pur şi simplu asupra alegerilor şi valorilor personale? Poate apărea atunci mai subtil sau mai dur, un mare NU al familiei. Copilul care spune “asta sunt eu” primeşte ca răspuns o negare conştientă sau inconştienţă, un refuz. Mesajul ar fi “dacă vrei să fii ca noi atunci nu ai voie să fii tu” sau “dacă eşti tu, nu mai eşti ca noi”.  Ca o concluzie “dacă vrei să fii DA pentru noi, eşti NU”. “Alege să fii pentru tine NU, ca să poţi fii pentru noi DA”.

De cele mai multe ori familia nu are alte resurse de a conţine “altfelul” decât printr-un mare NU. Acest NU este de fapt o apărare comună în faţa invaziei noului a “altfelului” care aduce cu sine o mare angoasă. Aceasta ne semnalează că e posibil ca noul să ne distrugă, să strice ceea ce credem că ştim şi controlăm. Ce nu ştim este că naşterea unui copil este de fapt o distrugere a cunoscutului şi a comodului şi tot ceea ce face un copil este un atac la schemele familiale. În realitate, ai nevoie de multă spontaneitate şi adaptare ca să creşti un copil care te provoacă cu noutăţi în fiecare zi.

Dacă însă această capacitate de spontaneitate este slăbită, te vei apăra în faţa anxietăţii cu binecunoscutul  NU, tradus în felurite expresii: “nu ai voie”, “nu se poate”, “e ruşine”. NU-ul se va transmite copilului, îi va modela caracterul, devenind astfel şi el un mic pui de NU. Copilul va imita valoarea familiei, se va adapta, dar va veni şi el cu propriul lui NU, învăţând că acest NU ferm şi ilogic este singura modalitate de a te exprima pe tine însuţi.

Aceşti copii ajung la rândul lor adulţi NU. Adulţi care se tem sau nu ştiu să spună ce vor şi cine sunt, dar reuşesc să nege ceea ce aşteaptă alţii, să refuze, să minimalizeze, să ridiculizeze, să aducă argumente pentru nereuşită. Câţi nu aveţi prieteni sau subordonaţi cărora dacă le cereţi ceva, puteţi fi siguri că vor face exact pe dos? Câţi nu aveţi prieteni care cu o zi înaintea unui moment important, sigur se îmbolnăvesc sau păţesc ceva? NU-ul este o apărare în faţa eşecului a pierderii şi a amânării, o apărare în faţa oricărei forme de a spune “ăsta sunt eu, cu bune şi rele”. NU-ul se transmite ca valoare familială şi devine un puternic şi unic reper personal.

de Cătălina Hetel, psihoterapeut