Avem sau nu nevoie de conflicte?
Diferenţele dintre indivizi sunt nişte realităţi obiective şi pozitive. Chiar dacă ne iubim partenerul putem avea opinii sau dorinţe radical diferite de ale lui. Chiar dacă copilul este sânge din sângele nostru, se întâmplă să îşi dorească sau să facă ceva ce pur şi simplu nu ne-ar fi trecut prin minte. Acolo unde există diversitate există şi diversitate de opinii şi de puncte de vedere. De multe ori, atât în relaţia de cuplu, cât şi în relaţia parentală, nu acceptăm diferenţele ci încercăm să manipulăm realitatea pentru a o adapta imaginii noastre de “realitate bună”. De câte ori nu ne propunem să ne “păcălim” copilul pentru a-l aduce pe calea pe care noi o considerăm bună, să îmbrace ce ne dorim noi, să meargă la sportul pe care îl dorim noi, să mănânce când şi ce dorim noi, să se căsătorească cu cine dorim noi, să îşi aleagă meseria pe care o dorim noi şi multe altele încă. De multe ori avem dreptate, dar de cele mai multe ori este pur şi simplu neacceptarea celuilalt cu realitatea lui şi neputinţa noastră de a gestiona ceea ce numim conflict.
Conflictele nu sunt neapărat ceva rău, ci sunt neînţelegeri între persoane şi/sau idei. Conflictul înseamnă interacţiune şi dialog.
Conflictele sunt necesare pentru dezvoltare şi maturizare. Modul în care o persoană face faţă conflictelor constituie un aspect important al personalităţii. Este necesar să ne învăţăm copiii prin exemplul personal să gestioneze conflicte şi să genereze soluţii nu să manipuleze pentru a obţine ce îşi doresc.
Repectul de sine şi încrederea în propria capacitate sprijină capacitatea de a soluţiona conflictele. O încredere mare în sine duce la o persoană care va accepta conflictul şi va găsi rezolvări, în timp ce încrederea scăzută în sine antrenează agresivitate, fuga de responsabilitate, evitarea implicării.
Orice conflict are un potenţial pozitiv. Indferent dacă acesta este sau nu soluţionat, conflictul este o bază pentru recunoaşterea celuilalt ca persoană , cu nevoi şi dorinţe distincte.
Conflictul poate fi soluţionat prin comunicare pozitivă. De multe ori, încercăm să soluţionăm un conflict prin “distrugerea” celuilalt. Să ne amintim invectivele şi etichetele cu care îi “premiem” pe cei care întâmplător sau nu, ne deranjează sau au altă opinie decât a noastră.
Conflictul poate degenera când în familie există o atmosfera competitivă “cine are dreptate”, “cine câştigă”. Este o atmosferă în care nu se încurajează rezolvarea conflictului, ci găsirea de strategii pentru a câştiga lupta, chiar dacă asta implică anihilarea psihologică a adversarului. Şi cum este atunci când “adversarul” este chiar copilul nostru care, pur şi simplu, nu este aşa cum vrem noi să fie şi nu face ce ne aşteptăm noi să facă.
Lipsa de resurse poate antrena de asemenea un conflict în familie. Resursă nu înseamnă neapărat un obiect, ceva palpabil. Timpul este şi el o resursă şi de multe ori, părinţii se luptă pentru timpul liber personal şi pentru gradul de implicare personal în îngrijirea copilului, care reclamă extrem de multă energie. În aceste condiţii este nevoie să facem diferenţa între realitate şi ceea ce simţim faţă de această realitate şi valorile pe care le avem. Afirmaţiile că “soţia trebuie să îngrijească copiii” şi că “dacă îşi iubeşte copiii, o femeie trebuie să fie fericită” pot fi uneori adevărate la fel cum, uneori, pot fi doar folclor. A-l ascultă pe cel de lângă tine şi a-i recunoaşte realitatea şi nevoile este baza soluţionării conflictelor.
Comunicarea sprijină recunoaşterea realităţii celuilalt. De multe ori avem tendinţa de a-l asculta selectiv pe celălalt şi să îi interpretăm afirmaţiile conform propriilor valori. “Dacă se simte obosită, înseamnă că nu e o mama bună”, “dacă îşi loveşte fratele, înseamnă că e un copil rău”. E nevoie să auzim exact ce spune cel de lângă noi şi nu ce credem noi că spune.
Un regim excesiv de autoritar, în care iniţiativa personală este înăbuşită, este generator de conflicte de cele mai multe ori subterante, dar extrem de reale. Mâna de fier, a părintelui, legea lui “aşa spun eu, aşa trebuie”, inhibă iniţiativa, creativitatea, spontaneitatea şi duce la un comportament supus, dar pasiv-agresiv sau auto-agresiv, o persoană care fie se va auto-sabota sau îi va sabota pe ceilalţi.
Orice conflict poate fi rezolvat prin comunicare sănătoasă şi ascultare reală, prin recunoaşterea nevoilor celuilalt, prin diferenţierea între realitatea celuilalt şi propria realitate, prin negocierea punctelor de vedere şi a intereselor.
de Cătălina Hetel, psihoterapeut
