Nebunia trairii si trairea nebuniei

Omul este singura fiinta (poate) care isi realizeaza propriul declin, care intelege ca este finit, la fel ca lumea din jurul lui, care isi traieste dureros neputinta, esecul si mai mult decat toate, o stare de “ceva” interior, de neatins, dureros, in acelasi timp personal si strain.

          Pentru a ne cauta si a ne stabili normalitatea suntem nevoiti sa plecam in cautarea propriei nebunii. Copii fiind, ne feream privirea atunci cand nu ne placea ce vedeam sau cand vedeam prea mult. Pe parcursul vietii noastre ne ferim privirea interioara gasind modalitati de a fugi de ce este prea greu de indurat. Tipatul real sau interior este un raspuns la durere, iar nebunia este trairea permanenta a durerii in speranta ca cineva sau ceva va veni in ajutor. Winnicott afirma ca terapia ofera sansa de a intra in nebunia primordiala in doze controlate si controlabile, gasind pentru fiecare propriul ritm si un mod de a trece dincolo de ceea ce deranjeaza.

Tot Winnicott sugera ca teama de prabusire isi are originea intr-o prabusire pe care copilul a suferit-o de mult inainte ca mintea sa poate procesa sau aminti. Temuta nebunie a avut loc deja si ea poate fi regasita in temerile actuale sau in traumele care asalteaza viata.

Nebunia primei vieti si modul de a se raporta la aceasta poate fi pentru multi oameni o realitate maligna si otravitoare, o stare de fapt care deformeaza orice dorinta de a trai. Michael Eigen spunea ca “sa spunem ca un meteorit din spatiul cosmic aterizeaza si starneste o iarna neagra a sufletului, astfel incat nu este posibila hranirea adecvata. Sa presupunem ca acesti meteoriti vin neincetat, nimicind diferite parti ale sufletului. Craterele sunt adanci si de durata, dar reprezinta partea cea mai putin importanta din distrugere. Presupunem ca acesti meteoriti nimicitori sunt parti vesnice din atmosfera in care traim, parti din sperantele de zi cu zi, care ne dau informatii despre culoarea si nuanta constientizarii. Sa spunem ca o mare parte din aceste impacturi apar la cei care au mai multa grija de noi, astfel incat, ce ne deformeaza este o parte din atmosfera intimitatii. In cazul acesta, impactul care duce la pierderea luminii solare ste, de asemenea, sursa care ne sustine, furnizand orice hrana posibila. Intimitatea hraneste si, in acelasi timp, otraveste personalitatea. Cei apropiati noua, care ne sustin dezvoltarea, ne ranesc si ne incovoaie cu diformitatile din viata si personalitatea lor. Otrava si hrana sunt amestecate profund”.

Este un paradox al vietii noastre, acela de a fi hraniti de ceea ce deformeaza, sa reusim sa fim hraniti de cele mai mari temeri, realitate care sa ne sprijine sa mergem mai departe in propria viata. In timp ce isi doresc sa scape de ceea ce le deformeaza sufletul si de suferinta, oamenii realizeaza ca de fapt aceasta suferinta este parte din esenta vietii.

Ce putem face este sa reusim sa fim mai putin otraviti de ceea ce ne hraneste si mai putin otravitori pentru cei pe care ii ajutam sa se hraneasca. Nebunia poate deveni una inteleapta nu neaparat una vindecata. Sunt multe motive pentru care merita sa traiesti si multe moduri de a reveni la viata. Nebunia personala este o parte din sentimentul vital, ea poate hrani viata asa cum o poate si distruge.

Bibliografie

Michael Eigen; Hrana care otraveste, Editura Trei

Winnicott, D.W.; Joc si realitate, Editura Trei

Winnicott, D. W. Fear of breakdown; International Review of Psycho-Analysis, nr.3 1974

de Catalina Hetel, psihoterapeut