Otrava emoţională

Pe parcursul dezvoltării şi existenţei noastre, hrana emoţională şi otrăvurile emoţionale pot fi atât de bine întreţesute încât, este extrem de dificil, dacă nu uneori, chiar imposibil, să vedem diferenţa. Uneori avem nevoie să ne alimentăm cu o hrană atât de toxică, încât ne blochează dezvoltarea sau ajungem să ne extragem energia vitală din toxine psihologice.

Problema este atât una socială cât şi una personală. Suntem zilnic inundaţi de toxine care ne alimentează anxietatea, angoasa, revolta, agresivitatea, care ne atacă în punctele vulnerabile.

Oamenii vin la psihoterapie atunci când toxinele acumulate riscă să le copleşească sensul binelui vieţii.

Există indivizi cu tendinţe distructive sau autodistructive care în momentele cruciale fac câte ceva pentru a se răni singuri sau pentru a-şi periclita reuşita, ca şi cum ceva viu, dinlăuntrul lor, lucrează împotriva lor. Aceşti indivizi se pot simţi paradoxal vii doar în contextul în care viaţa lor este un dezastru.

Alţi indivizi sunt atât de otrăviţi de ura de sine, încât întreaga lor existenţă seamănă cu un dezastru, tot ce poate fi bun este infiltrat de ceva toxic ce pare de neînlăturat. Unii oameni îşi doresc să trăiască şi simt că merită ceva bun dar sunt contaminaţi de ceva inexplicabil care complotează împotriva lor. Alţii abia dacă simt că au dreptul să trăiască, nu simt că au vreun “drept” la fericire, sunt doar o mare de vinovăţie şi teamă de pedeapsă.

În aceeaşi măsură ca şi ura, dragostea poate deveni o forţă distructivă şi otrăvitoare.

Cei otrăviţi de ură ştiu cu ce se confruntă. Dar ce te faci atunci când otrava care te macină este îmbrăcată în iubire, în ceva aparent raţional “bun”? Cei care au trăit în ură au un sens al durerii lor: au fost nedoriţi, neiubiţi, trataţi prost, dar de multe ori, aceştia sunt atât de obişnuiţi să fie urâţi şi trataţi prost încât orice schimbare majoră îi face să se simtă ciudaţi şi ireali, încercând mereu să facă ceva pentru a reveni la starea dinainte, la un sens real al propriei persoane.

Cei care au fost otrăviţi de dragoste suferă de o nemăsurată îndoială de sine pentru că nu îşi pot da seama de unde pot veni lucrurile rele. Este imposibil de crezut că dragostea poate face rău, dar de multe ori, demonstraţiile de iubire pot masca ura. Părinţii îşi văd în mod eronat copiii ca pe ceva extrem de preţios şi vibrează la fiecare mişcare a lor, aşteptând ca şi aceştia să se comporte la fel de preţios. Lumea reală şi comportamentul real este pentru aceşti părinţi şi pentru aceşti copii o permanentă dezamăgire. Atunci când dragostea otrăveşte, un părinte care iubeşte poate turna o nelimitată energie negativă în copil pentru că atunci când iubirea este “rigidă” nu lasă loc comportamentelor umane şi reale ale copilului care este imperfect şi care poate greşi. Dragostea este amestecată în acest caz cu controlul anxios, îngrijorarea, ameninţarea morţii, ambiţia, ura de sine. Iubirea părintească se combină cu toate acestea. Părinţii văd în copii, nu fiinţe autonome ci extensii ale lor, hrană pentru eu şi sine. Graniţele dintre părinte şi copil sunt fluide şi copilul învaţă să trăiască şi să se dezvolte ca o fiinţă, nu autonomă ci care “face parte din” părintele său.

Viaţa, uneori, poate fi atât de amară, iar unii oameni se pot obişnui atât de mult cu toxinele încât nu pot “digera” altceva, viaţa nu li pare reală fără doze mari de toxine emoţionale, nu se pot alimenta dacă hrana nu este ambalată în otrăvuri psihice.

Bibliografie

Hrana care otrăveşte, Michael Eigen, Editura Trei

de Cătălina Hetel, psihoterapeut