Stiluri parentale şi educative şi efectul lor asupra copilului

Stilul adoptat în educaţie de către familie, este influenţat puternic, în primul rând, de stilul în care părinţii înşişi au fost educaţi.

E destul de dificil, dacă nu ne informăm, să ştim că există şi altfel de educaţie şi va funcţiona mereu expresia “aşa am fost eu crescut, mi-e bine şi deci e bine” sau pur şi simplu “nu ştiu sau nu pot să fac altfel”. Mai mult, stilul în care părinţii au fost educaţi şi în care vor să îşi educe copilul, va fi imprimat şi în alegerea grădiniţei, şcolii, profesorilor de care micuţul va avea parte. Însă, dacă un stil autoritar “ne-a făcut pe noi oameni”, nu înseamnă că asupra copilului nostru acelaşi stil va avea aceleaşi efecte pozitive.

Să nu uităm că întreaga dezvoltare afectivă, morală, cognitivă, socială este puternic influenţată de stilul adoptat în educaţie.

Stilul permisiv, îi caracterizează pe părinţii care instituie puţine reguli în educaţie şi care nu urmăresc cu consecvenţă păstrarea acestora. Acest stil poate fi de multe ori neproductiv pentru că cel mic va fi lipsit de repere în conturarea comportamentului.

Stilul autoritar, presupune instituirea unor reguli severe, care nu sunt deloc luate în discuţie împreună cu copilul şi care nu presupun motivarea acestuia.  Sunt asociate cu pedepse de toate felurile pentru instituirea disciplinei.Acest comportament poate fi considerat unul abuziv, generând la copil comportamente agresive.

Stilul ostil este specific părinţilor cu un comportament conflictual, permanent nemulţumiţi faţă de viaţa, de familie şi evident faţă de copil şi de orice face acesta.

Stilul democratic presupune aplicarea unor reguli bine definite şi argumentate în faţa copilului. Acesta are o anumită independenţă cu limite bine definite, are dreptul să îşi exprime punctele de vedere în problemele care îl privesc direct. Părinţii menţin un echilibru flexibil între control şi libertate, ajutandu-şi astfel copii să interiorizeze regulile şi normele după care se vor comporta.

Se estimează că :

O atitudine prea protectoare sau dimpotrivă ostilă a părintelui, pot forma un copil pasiv, conformist, excesiv de autocontrolat, neîncrezător în sine, timid, căutând permanent aprobarea adultului. Deşi politicos şi serios, copilul poate fi lipsit de spontaneitatea şi creativitatea native care i-au fost blocate de către părinte.

Atitudinea extrem de autoritară a părintelui va forma o personalitate reţinută, tăcută, retrasă, chiar pesimistă şi mai ales anxioasă şi angoasată, care se va teme mereu de autoritate şi va aştepta, parcă, mereu ca ceva rău să i se întâmple, să fie pedepsit pentru ceva sau să i se interzică ceva plăcut.

Atitudinea prea indulgentă generează o personalitate nonconformistă, activă dar şi emotivă, instabilă, uneori impulsivă sau agresivă, datorită permisivităţii exprimării.

Atitudinea democratică, bazată pe înţelegerea comportamentului dar şi pe reguli de comun acord acceptate duce la formarea unor personalităţi sociabile, integrate, cu încredere în propriile decizii.

Rolurile adultului şi exercitarea lor în educaţia copilului

Rol de facilitator al comunicării.

Lipsa de comunicare între părinte şi copil, neînţelegerea sau nerespectarea copilului ca persoană şi personalitate, va duce la carenţe afective şi de imagine personală. Copilul va deveni un adult neîncrezător în sine şi în ceilalţi, temător, reţinut, ascuns, cu o proastă imagine de sine.

Instanţa de evaluare a comportamentului, ochiul exterior, “traducătorul realităţii”.

Dacă adultul nu îşi exercită funcţia de instanţă de evaluare a comportamentelor copilului şi de stabilire a limitelor şi regulilor, viitorul adult va putea dezvolta dezechilibre comportamentale şi un soi de lipsă a frânelor, a limitelor comportamentale. Pe de altă parte şi exercitatea exagerată a funcţiei de control şi evaluare a copilului pot duce la atitudini conflictuale, sentimente de tristeţe, de inadecvare şi imaturitate afectivă.

Rolul de model

Indiferent de ce îi “spunem” copilului să facă, acesta va învăţa cel mai bine prin imitaţie. Orice i-am spune, nu este mai presus de ceea ce vede. Părintele este modelul copilului, bun sau rău şi acesta este unul dintre cele mai importante roluri parentate.

Rolul de garant al securităţii afective şi personale

Copilul are nevoie în primul rând să se simtă iubit, acceptat necondiţionat, securizat. Securitatea afectivă  şi oglindirea pozitivă de către părinte sunt baza unei personalităţi echilibrate. Dacă un copil nu se simte iubit (nu spun dacă nu este iubit, ci spun dacă nu se SIMTE iubit) şi dacă nu simte că va beneficia necondiţionat de iubirea părintelui (dacă iubirea este oferită DOAR DACĂ) va dezvolta un comportament fie cu reacţii necontrolate excesive (de tip dacă nu mă iubeşti, atunci sunt rău şi mă comport ca atare) fie este apatic, retras, resemnat.

Nu există părinte perfect şi nu există părinte care să nu fi greşit măcar odată în relaţie cu copilul său. Fără să vrem suntem tributari trecutului nostru şi relaţiilor pe care noi ca adulţi le-am avut cu proprii părinţi şi cu propria istorie. Putem însă, oricând, să învăţăm şi să acceptăm puncte diferite de vedere şi modalităţi diferite de a relaţiona, chiar şi în spatele uşilor închise ale propriei familii. Un copil are nevoie de multă iubire, de siguranţă dar şi de reguli. Comunicarea şi siguranţa sunt baza oricărei educaţii, iar regulile sunt cele care ne ajută să supravieţuim şi să ne păstrăm echilibrul comportamental şi emoţional.

de Cătălina Hetel, psihoterapeut