Ce este abuzul ?

Termenul de abuz insumeaza o gama larga de activitati incluzand injuriile, ranile fizice, neglijarea, abuzul sexual, abuzul emotional etc. cauzate e parinti sau de alte persoane care ar trebui sa se ocupe de cresterea sau de educarea copilului.

Abuzul fizic presupune utilizarea intentionata, non accidentala a fortei din partea unui parinte sau a oricarei persoane care se ocupa de ingrijirea copilului, in scopul ranirii sau uciderii acestuia.

Abuzul sexual este definit ca implicarea unui copil sau adolescent, imatur din punct de vedere sexual in activitati sexuale pe care nici nu le inteleg foarte bine dar pe care sunt obligati prin forta sau prin pacalire sa le accepte, atentandu-se, astfel, la tabu-urile sociale si la rolul familiei.

Neglijarea presupune expunerea copilului la pericole de diferite feluri inclusiv frig, foame etc. Presupune slaba abilitate a parintilor de a se angaja pozitiv emotional in cresterea copilului.

Abuzul emotional este definit ca atitudine sau actiune cronica a parintilor sau a altor persoane care ingrijesc copilul, care dauneaza sau impiedica dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului.

CAUZE

Instabilitatea maritala, sarcina timpurie, familiile numeroase, somajul, criminalitatea sunt cateva caracteristici frecvent intalnite in cazurile parintilor care isi abuzeaza copilul. Mai mult de jumatate dintre copiii inregistrati ca abuzati traiau alaturi de ambii parinti naturali. Cand vorbim despre “parinti vulnerabili”, adica despre acei parinti care isi pot abuza copilul observam ca acestia prezinta cateva caracteristici comune care ii predispun la acte irationale sau nefiresti: o istorie personala care sugereaza o copilarie nefericita, sarcina aparuta prea devreme, probleme psihice, istorie zbuciumata a familiei (stres familial), probleme legate de consumul de alcool sau de drog, existenta in casa a unui bolnav cronic, saracie sau alte probleme sociale.

Nivelele de analiza a cauzelor abuzului sunt:

1. Societatea – valori, relatii.
2. Comunitatea – Resurse materiale, nivel de integrare.
3. Familia – resurse materiale, dinamica.
4. Adultii – personalitate, abilitati, profil psihologic, motivatii.
5. Copiii  – normalitate, dezvoltare, temperament.
6. Alte probleme – abuz de substante, patologii familiale.

Vorbind despre categorile de parinti “dificili” apar cateva importante intebari: cine sunt acestia, cum sunt acestia, de ce au ajuns in acesta situatie si prin ce sunt ei diferiti de noi ceilalti?

Notiunea de “parinte bun” variaza in functie de perioada istorica la care ne referim si in functie de cultura. Daca luam in calcul ca in unele epoci copiii erau sacrificati zeilor si acest lucru nu numai ca nu scandaliza dar era valorizat ca pozitiv sau ca in unele culturi casatoria fetei se face dupa anumite reguli stabilite de catre parinti observam cat de greu este sa definesti ceea ce inseamna un “parinte bun” sau cat de greu este sa iti iei responsabilitatea de a afirma in fata familiei sau a comunitatii ca un parinte “nu este bun”.

In acest scop, psihologul norvegian, Kari Killen Heap descrie cele sapte functii de baza ale parintelui:

1. Abilitatea de a percepe copilul in mod realist;

   

2. Abilitatea de a accepta ca este responsabilitatea adultilor sa satisfaca nevoile copilului si nu invers;
3. Abilitatea de a avea asteptari realiste privind colaborarea copilului in orice munca sau activitate;
4. Abilitatea de a se angaja pozitiv in interactiunea cu copilul;
5. Abilitatea de a avea o relatie empatica cu copilul;
6. Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului;
7. Abilitatea de a fi stapan pe propria durere si frustrare fara a o rasfrange asupra copilului.

Abilitatea de a percepe copilul in mod realist, presupune cazurile in care parintii afirma ca copilul se comporta “anume asa”, “anume vrea sa fie rau”, “anume vrea sa ne innebuneasca”. Nu reusesc sa isi dea seama daca copilul este trist sau suparat. De multe ori, copilului i se atribuie calitati negative ale altei persoane “esti la fel de rau sau de egoist ca tatal tau”. Aceste reprosuri pot fi prezente tot timpul sau doar in urma unei crize. Copilul este definit ca “rau”, “prost”, “blestemat” ceea ce face ca acesta sa nu mai aiba incredere si respect fata de sine. i se inoculeaza ideea ca este rau si ca face rau: plange nu pentru ca are o nevoie ci pentru ca anume vrea sa faca rau mamei. Alteori copilul este perceput ca si bolnav, i se spune ca este mai bolnavicios decat ceilalti, ca nu poate sa faca anumite lucruru, deci ca este diferit, in sens negativ. Sau, in multe dintre cazurile de abuz sexual, copilul a fost perceput ca “seducator”, ca fiind cel care a initiat flirtul si actul in sine. Copilul nu este vazut ca un copil, cu etapele sale de dezvoltare, cu nevoi speciale ci este perceput ca o fiinta independenta psihic si sexual, cu reactii adulte si cu nevoi sexuale adulte. In cazurile de boli psihice sau de dependenta, parintii sunt prea preocupati de lumealor interioara si de propriile lor nevoi pentru a mai avea grija si de un copil. Acesta este vazut ca un fel de “anexa”: daca parintelui ii este foame trebuie sa manance si copilul sau daca parintelui nu-i este foame de ce i-ar fi copilului. Nu realizeaza ca acesta are sentimente si nevoi personale, independente.

Abilitatea de a accepta ca este responsabilitatea adultilor sa aiba grija de copil si nu invers, vizeaza acei parinti care asteapta mereu ajutor, intelegere, liniste de la copil. Daca ei nu au fost ajutati niciodata asteapta acest lucru de la copilul pe care l-au conceput. Acestia devin, astfel, niste mici adulti. La varsta de 2-3 ani au deja dezvoltate abilitati casnice si de supravietuire. Stiu sa aiba grija de ei insisi si de cei din jur. Se asteapta ca ei sa fie cei care isi salveaza parintele din ghearele dependentei de alcool sau de drog. Este copilul “cu functii terapeutice” care nu mai are voie sa fie copil fara sa fie acuzat de nerecunostinta si de lipsa de respect. Devin uneori chiar si obiectul satisfactiei sexuale, pe baza acelorasi considerente.

Pe aceeasi linie, se incadreaza si asteptarile nerealiste privind colaborarea copilului. Copilul trebuie sa se comporte asa cum doreste parintele, sa nu se abata de la nici o norma si sa execute treeburile cu siguranta si cu perfectiune. Se asteapta sa intretina o curatenie si o ordine perfecta, sa stea linistit, sa nu faca zgomot, sa isi ajute parintele cu competenta la treburile casnice. Aceste asteptari sunt prea mari pentru varsta copilului si prea rigide. Parintii frustrati si educati ei insisi intr-un sistem spartan, isi revarsa mania asupra copilului. Daca nu reuseste sa se ridice la inaltimea asteptarilor este repins si atacat verbal si fizic aceste practici facand parte din cele care ar trebui sa educe un copil sa devina “integru”. Lipsa abilitatilor declanseaza un potop de furie si esecul duce la respingere. Copilul invata ca educatiaseface prin forta, ca performanta se face prin forta si ca daca va vrea sa obtina ceva va trebui sa dea dovada de duritate. Daca nu va reusi inseamna ca este incapabil.

Parintele trebuie sa se angajeze pozitiv in relatia cu copilul, sa-l inteleaga, sa-l accepte si sa-l stimuleze. Aceasta acceptare apare in paralel cu lipsa totala de angajament, indiferenta altor parinti sau cu angajamentul negativ: respingerea critica, observatia, pedeapsa. Un parinte trebuie sa dea prioritate satisfacerii nevoii copilului, sa se afle in relatie de empatie cu acesta. Gandurile, sentimentele actiunile trebuie sa aiba o baza realista. Parintele trebuie sa-si cunoasca copilul, sa stie cum se simte in anumite circumstante si cum va reactiona.

de Catalina Hetel, psihoterapeut