Articole psi

Scenariul de viata, imaginatie si realitate

de Catalina Hetel, psihoterapeut

Atunci cand suntem copii, chiar daca nu stim exact ce dorim de la viata, de la noi, de la ceilalti, cum suntem si ce putem face, construim insa in minte, anumite “scenarii de viata”, franturi de imagini referitoare la cum vom fi in viitor.

Aceste scenarii se constituie in primul rand pe baza experientei senzoriale sau reale a copilului in interactiune cu cei din jurul sau. Parintii si in special mama sunt primele oglinzi vii ale copilului. In functie de comportamentul mamei, de parerea ei constienta sau inconstienta despre copil, de atribuirea de calitati copilului, se va construi viitorul adult. Un copil care a auzit din partea mamei faptul ca este bun in ochii ei, ca este capabil, ca are mai multe calitati decat defecte, are toate sansele sa isi poata construi scenarii indraznete si chiar sa actioneze in directia atingerii scopurilor personale. Dimpotriva un parinte frustrat, dezamagit, cu o parere proasta despre sine, va avea de cele mai multe ori o parere proasta si despre cei din jur. Inconstiient, va putea proiecta aceasta parere si asupra copilului.

De multe ori am auzit parinti care spun ca il incurajeaza pe copil atunci cand ii spun ca nu este foarte bun, ca ar putea mai mult, ca ceea ce face este bine, dar nu suficient, ca viata e grea si ca scopul oamenilor este sa te infranga. Aceste verbalizari sunt de fapt parerile adultului despre propria existenta, dar care arunca copilul intr-o mare de temeri, de insatisfactii, ii creaza o parere proasta despre sine aceste fapte ducand la imposibilitatea stabilirii de catre copil a unui scenariu de viata indraznet si atractiv. Nu o data am intalnit adolescenti dezamagiti, fara prea mari planuri de viitor, fara incredere in viata, lasandu-se in voia unei existente vazuta ca dezamagitoare.

Scenariul de viata se constituie si pe baza imaginatiei.

Povestile despre sine in viitor spun ceva despre personalitatea copilului, despre parerea lui despre viata si despre felul lui de a fi. Ne e nimic rau ca un copil sa se viseze cosmonaut, mare luptator sau mare stea de cinema. Am intalnit insa parinti care nu contenesc sa spuna copilului ca acestea sunt niste prostii, motivand ca realitatea este de fapt cruda si ca “in viata nu e bine sa visezi”. Traind cu propriile dezamagiri si cu propriile vise neimplinite, adultilor le este de multe ori mai mult decat greu sa isi sustina copiii sa viseze.
Parintii sunt garantii realitatii pentru un copil, cel care ii sustine imaginatia dar si care este acolo, in realitate. Copiii simt nevoia sa fie sustinuti sa viseze dar si sa li se vorbeasca despre realitate. Evadarea in imaginar poate fi o forma de aparare a copilului in fata unei realitati privite ca “dura, cruda, de temut”, a unei realitati care nu il satisface. Am intalnit de asemenea, copii cu vise marete, dar care nu fac nici macar primul pas pentru indeplinirea acestora. Acesti copiii se refugiaza de fapt in visare, pentru ca nu cunosc realitatea, ca nu este realitatea pe care o vor ei sau pentru ca se tem de realitate.

Prezenta parintelui ar trebui sa fie linistitoare pentru copil,

pentru ca parintele este cel care “a trecut prin realitate si a supravietuit”, deci ”se poate”. De multe ori insa, un parinte, anxios, temator, dezamagit, cu probleme constituie din contra, un contraexemplu pentru copil. Copilul nu vrea sa fie “ca mama” sau “ca tata”. Aceste comparatii sunt normale si naturale. Pentru a-si afirma propria identitate, adolescentii se pun de cele mai multe ori in opozitie cu cerintele si cu felul de a fi al adultilor. Dar nu este un comportament sanatos atunci cand copilul refuza sa creasca, preferand sa se puna la adapost in imaginar decat sa adapteze unei realitati care nu ii place. Decat sa fie adult “ca mama” sau “ca tata”, prefera sa nu creasca, sa nu faca nimic pentru a-si atinge scopurile, sa ramana copil. In aceasta categorie intra si preferinta jocurilor pe calculator. Intalnim adulti conformisti
in viata de zi cu zi, care nu au curajul sa isi afirme identitatea in viata reala, sa fie spontani si creativi si fac acest lucru intr-o lume virtuala, similara lumii imaginare a copilariei.

5 Comments

  • Carmen Dinu

    ” E important ca individul sa-si inteleaga Copilul din el , nu doar pentru ca il va insoti toata viata ci si pentru ca reprezinta partea cea mai valoroasa a personalitatii sale . Destinul fiecarei fiinte omenesti este stabilit de ceea ce se petrece in mintea ei cand se confrunta cu evenimentele din exterior . Fiecare persoana isi contureaza singura planul vietii . ” De Eric berne in ” Ce spui dupa buna ziua ” .

  • Catalina

    Ce devenim in viat e o chestiune de alegere. Devii ce alegi sa devii. Daca alegi sa fii “om mare”, blazat, furios, suparat, preocupat, ignorant…asta esti. Dar intotdeauna poti alege altceva. Mai sunt si modelele din familie pentru ca paradoxul devenirii noastre si nevoia noastra de a ne controla viata ne face sa urmam exact acele exemple care ne-au facut de mult sa suferim. Pentru a nu mai suferi cand suntem agresati sau ignorati, asa cum sufeream in copilarie, devenim noi insine agresori sau ignoranti.

  • Stoiculescu Costin

    Da, ai mare dreptate, cam asa sta situtatia. Insa, cum se face ca adulti isi pierd visele? De ce devin “incuiati”??? Adica, o mare parte din ei, accepta ceva doar ca le spune un alt adult, pe care-l vad din “categoria” lor. Nu la fel fata de un copil.
    Si cel mai important….Einstein, daca nu spunea, ca mereu isi punea intrebarea “De ce?” pentru a afla raspunsul la diferite intrebari.
    Copiii fac asta, doar ca uita sa o mai faca atunci cand ajung adulti.

  • Catalina

    Exista o viziune fatalista legata de viata de adult. Prea des suntem invatati ca a fi adult inseamna greutati. A fi adult inseamna insa a putea sa alegi si a-ti asuma respnsabiltatea intr-un mod sanatos. Ce frumos e sa poti spune “asta sunt eu” si “asta vreau eu” chiar daca cei din jur ne spun ca ar putea fi gresit. A fi adult inseamna sa poti sa te afirmi asa cum esti, fara oprelisti false. Copilul va ramane intotdeauna in noi. E bine sa pastram copilul si sa il lasam sa se manifeste cu partea lui de spontaneitate si de joaca. Cand esti adult nu iti cere nimeni sa renunti la partea ta de copil. Imporant este sa pastrezi partea sanatoasa de copil, veselia si spontaneitatea lui. Copilul are insa si partea de frustrare, de teama, de dependenta…a fi adult inseamna sa depasesti, sa intelegi, sa integrezi aceasta etapa negativa si sa pastrezi partea pozitiva.

  • Costin

    Interesante cuvinte si idei, ma regasesc acolo, insa nici acum nu am gasit raspunsul la intrebare….”De ce nu este un comportament sanatos in refuzul de a creste?” Mereu am facut aceasta comparatie intre un copil/adolescent si un adult….normali (daca se poate defini normalitatea). Iar eu l-am preferat mereu pe cel mai tanar, e mai plin de viata, e mai spontan, are mereu viziunea ca poate sa mute muntii din loc, fata de adultii care mai mereu vad realitatea prea dura si prea directa.
    Nu cumva….cand crestem, de fapt crestem cu frica in noi? Nu cumva facem din frica o chestie prea mare? O fi si frica de moarte, asociata de reliegie? Ma gandesc ca poate cei care dupa moarte se vad in Rai mereu, vor putea trece peste greutati mult mai usor si moartea nu e un lucru rau pentru ei. Poate aberez, dar….e o opinie la ceas de noapte:)
    Poate nu trebuie luata ad-literam:)