Terapia psihologica si scopurile diferitelor scoli terapeutice
Terapia psihologica sau psihoterapia este atat o metoda de investigare cat si o metoda terapeutica de schimbare.
Ca metoda de investigare, terapia prespune intelegerea manierelor in care personalitatea actioneaza si reactioneaza fata de mediu, fata de propriile trairi. Personlitatea umana se dezvolta invatand ori din experienta personala ori din experienta transmisa de catre familie. Fiecare experienta sau invatatura ne defineste un model personal de adaptare si de actiune.
Multe dintre aceste modele, valori si experiente sunt inconstiente, travaliul terapeutic constand in a face constient ceea ce este inconstient si deci ascuns. Sarcina terapeutului este de a repera lacunele discursului, de a repera repetarile si legaturile intre fapte si de a formula ipoteze si de a le verifica validitatea impreuna cu analizatul. Scopul final al acestui proces este ca persoana sa isi identifice blocajele si sa descopere noi moduri de a simti si de a gandi realitatea si propria viata. Terapeutul asculta, presupune si comunica, incercand sa deschida mereu cai noi.
A propune o semnificatie noua inseamna a lasa dorintele si temerile sa se exprime, traind astfel un conflict deja prezent care permite aparitia simptomelor. Simptomul nu este altceva decat formularea in termeni psihologici a unui conflict interior existent. Modul in care se organizeaza aceste conflicte si apararile sunt supuse interpretarii.
Terapia poate avea doua directii importante:
* una care vizeaza suprimarea sau diminuarea simptomului prin potolirea conflictelor interioare si descoperirea unor aparari mature;
* una care vizeaza o dezvoltare personala, o schimbare a structurii personale;
Tacerea terapeutului si absenta “sfaturilor” sau a interpretarilor personale (ce crede el despre) are ca scop crearea unui mediu terapeutic care sa ii permita pacientului sa se exprime altfel decat o face de obicei, sa capete incredere atat in relatia terapeutica cat si in propria capacitate de a exprima dorinte si conflicte ascunse.
Asocierea libera este procesul prin care pacientul este incurajat sa vorbeasca liber despre orice ii vine in minte fara sa se concenttreze pe exactitatea sau logica celor spuse. De asemenea, persoana este invitata sa spuna tot ce simte si gandeste fara sa omita nimic, chiar daca acest lucru i se pare ridicol, lipsit de interes sau neplacut.
de Catalina Hetel, terapeut, life coach
